Sambata, 15.09.2012, am alergat pentru prima oara un maraton montan. Dupa frica de maraton pe care am prins-o dupa Maratonul International Cluj si manat de moralul cu care sunt la cer de o perioada buna de vreme, am ales aproape de ultima suta de metri sa ma transfer de la semimaraton (asa cum m-am inscris initial), la proba de maraton in cadrul Ciucasului de anul asta.

In ultimele doua luni, antrenamentele mele s-au bazat mult pe intensitate si nu pe volum, de aceea, in martea de dinaintea maratonului am alergat de proba (sa vad cum mai miroase o alergare lunga) 21 km in parc, pe asfalt. Trebuie sa recunosc ca a fost prima oara de cand alerg cand mi-am pus problema ca nu am timp destul de refacere dupa un antrenament, in asa fel incat sa pot sa fac fata celor 42 km ce ma asteptau. Gandurile negative au zburat imediat, corpul s-a simtit si el eliberat si sambata dimineata ma gaseam la start fara nicio durere, fara nicio problema, numai cu mintea senina si cu bucurie in suflet pentru ce avea sa urmeze. Am luat startul alaturi de bunul meu prieten si partener de antrenament (uneori), Mihai.

Mi-am propus de la bun inceput sa nu fortez si sa ma simt bine pe traseu, astfel ca dupa start am plecat relativ usor, fiind depasit de multi alergatori. Dupa aproape 2 km intram in padurea linistita si linistitoare de obicei si incep primele urcari line care se accentuau pe alocuri. Mihai s-a dus inainte si astfel incercand sa-l localizez, realizez ca pana in primul punct de hidratare (km 4), coada era destul de mare si anunta o cursa lunga si interesanta.

Dupa primul CP, traseele (de semi si maraton) se despart. Urmeaza o coborare destul de abrupta. Realizez ca degetele imi atingeau de varful pantofului. Nicio problema. Am continuat deplasarea prin padure. Dupa coborare, normal, urcare pana la iesirea din padure (km 11 – ceasul imi arata ca au trecut numai 10 km si ceva) unde fac dreapta si intru pe un drum forestier pe care se coboara pana cand se face iarasi dreapta pe un drum plat. Da-i si fugi. Din sens opus (pe acelasi drum) veneau alergatori, semn ca stiam exact unde ma aflu – pe bucla aia din coltul din dreapta sus al hartii. Si simt ca nu se mai termina drumul. Tot mai multi alergatori din sens opus. Trece si Mihai, dam mana si dupa urmatoarea curba punct, de alimentare. Pe drumul de intoarcere m-am linistit vazand cat de multi alergatori vin din urma.

La finele buclei incep a urca mai mult si mai mult. Intru in padure si vad un semn legat de un copac. Nu imi dau seama daca pot sa reproduc 100% textul, insa mesajul era cam asa: “La un moment dat pe acest traseu iti vei spune ca nu il vei mai face niciodata din nou. Ne vedem la anu’!”. Mi s-a parut mai mult ca motivant, mi-a adus zambetul de mutra si am continuat deplasarea. Ma tot gandeam sa alerg pe portiunile plate si sa merg alert in urcare. De unde? Cand am terminat prima parte a urcarii prin padure si am dat de plat, mi s-a facut frica sa alerg. “Daca raman fara resurse? Daca nu stiu ce?”. Din nou, am constientizat ca nu sunt practice gandurile mele, le-am schimbat si din loc in loc alergam. Si alergam bine. Ma uitam pe ceas: 5:00 / km. Bai sa fie. Unde-mi sunt picioarele? Continui, alerg, merg. Din spate mai veneau alergatori. Unii se duceau tare. Altii ma depaseau si in urmatoarele cateva sute de metri ii depaseam eu. Si tot asa pana cand am fost prins din urma de doi concurenti cu care urma sa alerg o buna bucata din traseu si cu care, intr-un fel sau altul, am interactionat pana la finele cursei. Din vorba in vorba, aflu ca unul dintre ei a alergat la Cozia Mountain Run, este membru Ro Club Maraton, insa din pacate nu imi pot aduce aminte numele lui. Compania lui mi-a linistit organismul si am mai uitat de dureri, de aceea ii multumesc.

Continuam pe traseu pana la CP 4 (km 22 conform hartii traseului) unde suntem anuntati ca la nici un 1 km se afla un izvor. Izvorul cu pricina era la baza unei coline. Practic trebuia sa te abati din drum (conform marcajului) si sa cobori intr-o mini-rapa unde se afla cel mai bun prieten al alergatorului, apa. Umplu bidonul, iau cateva guri bune, observ aschiutele de lemn din apa si ma gandesc ca putin lemn nu-mi strica, umplu din nou bidonul si continui. Ma rup de cei doi alergatori (sau ei de mine) si ba urc, ba merg, ba alerg pana vad acoperisul Cabanei Ciucas. Gandurile imi zboara la multe lucruri, printre care si la faptul ca nu mai e asa mult (~15 – 20 km). Incep coborarea si observ in imensitatea peisajului o urcare in fata, urcare deasupra careia era punct de alimentare (CP 5). Uitandu-ma acum pe harta si comparand cu ce am vazut la CP 5 (~km 23), imi dau seama ca informatiile sunt ambigue, asa ca merg pe mana ceasului meu care imi spunea ca sunt undeva la km 25. Ma uit pe placutele ce anuntau distantele parcurse si vad scris undeva in partea de sus “Finish intermediar”. Atunci, acolo, am trait pentru prima oara dorinta de a renunta, de a spune unui voluntar ca vreau sa termin cursa. Si tot acolo, mi-am dat seama ca ultimul lucru pe care as vrea sa il fac ar fi sa renunt. Am luat gandurile si le-am indesat in rucsac si am continuat pe ceea ce unii m-au avertizat ca va fi cea mai grea parte a traseului, urcarea spre varful Ciucas. Gandindu-ma acum la cat si cum am urcat, mare lucru nu ar fi, insa atunci oboseala celor 25 km de dinainte isi spunea cuvantul. Numai mintea imi spunea ca nu mai e mult pana la finish, anume 17 km. Dupa o urcare pe verticala (~400 m diferenta pozitiva de nivel) lunga de ~ 4 km am ajuns pe varf unde o voluntara draguta mi-a spus pe unde trebuie sa imi continui deplasarea. Am stat cateva minute si am admirat peisajul, m-am alimentat cu apa si cateva bucatele de glucoza si am pornit in coborare, partea mea preferata. Fata de alte curse unde nu tineam cont de nimic atunci cand coboram, acum parca picioarele nu imi mai dadeau voie sa sar peste pietre sau sa accelerez brusc.

Inapoi la punctul de la Cabana Ciucas aflu ca mai sunt ~10 km pana la finish. Ce mai erau 10 km de coborare fata de ce trecuse? O nimica toata. O coborare abrupta la inceput pe o suprafata interesanta (bucati de beton dispuse transversal) pe un drum larg, dupa care urcarea finala prin padure la sfarsitul careia (km 36), ultimul punct de alimentare.

Pe ultimii 4 kilometri ma intalnesc cu Mihai care se accidentase. Am pierdut cateva locuri, dar nu conta, aveam sa terminam cursa ca la PadinaFest.

Si finish, dupa 6 ore si 20 de minute si un mini sprint de final!

Din punct de vedere al organizarii, pot spune ca am concurat pe cel mai bine marcat traseu din toate cele pe care am alergat. In acelasi timp cred ca toti participantii au observat kit-ul mai mult ca sumar (care nici macar tricou nu a continut) si saraca dotare a punctelor de alimentare, insa, din fericire, nu in asta consta frumusetea unui maraton (montan).



Ganduri

Niciun Gand

Spune ce gandesti

Cod de Securitate: